Legendele Muntelui Ceahlau – Stanila si Piatra Lacrimata

Stanila era ultimul dintre cei cinci feciori ai unei femei din satul Pintec, care nu apucase sa-si vada pe niciunul insurat, patru dintre ei au murit de moarte naprasnica, iar cel mic era inca nevarstnic. Li se spuneau ai lui Stanila, caci erau inalti si vanjosi ca niste stane de piatra. Ii mai ramasese femeii doar un singur fecior care sa-i aline batranetile si vaduvia.

Flacaul s-a tocmit sluga la arendasul grec Hagi-Paraschiv de pe mosia Hangu a manastirii Buhalnita si fu trimis la oi, caci stia mestesugul lor de la tatal sau pe care-l insotea cand era mic cu turmele pe munti. Avea si el 20 de oi si le alaturase turmei grecului. Arendasul avea trei fete, una mai frumoasa ca alta, iar cea mai mica dintre ele il cam petrecea cu privirea pe tanarul cioban atunci cand acesta venea la curte, caci flacaul era tare chipes, dupa cum spune povestea. Si lui Stanila cel mic ii placea fata, caci nu se putea altfel, dar nu cuteza sa ridice ochii spre odrasla bogatului grec. Fata facu primul pas si flacaul ii raspunse spre o dragoste nevinovata. Grecul nici nu voi sa auda despre o astfel de insotire, dar la plansul fetei indragostite raspunse cu siretenie.

Ii ceru lui Stanila sa plece si sa faca avere, macar atata cat era zestrea fetei si abia atunci va fi vrednic sa-i fie ginere. Parasi flacaul curtea si se intoarse in satucul sau, cu singura sa avere, cele 20 de oi. Urca adesea pe obcina, pe la Scaune si prin Jgheabul Gardurilor pana sus pe platoul Ceahlaului. Isi pusese in cap sa caute una dintre comorile despre care spuneau batranii ca au fost ascunse pe Ceahlau si s-a apucat de sapat undeva la capatul jgheabului, sub gardul de stanci ce se intindea pana sus pe tapsan. Sapa cu vrednicie, dar nici urma de comoara. Cand isi pierdea nadejdea, urca sus langa oi, deasupra gardului de stanci si-si zbuciuma gandurile spre a afla un mijloc de inavutire. Dar timpul trecea si averea nu parea a se strange. Intr-o zi, veni veste din sat ca grecul isi trimisese fata la Iasi sa se marite cu negustor avut din neamul lor. De neputinta si de durere, Stanila se arunca de sus de pe stanci inspre gropile ce el insusi le sapase. Pana jos se zdrobi de stanci si ajunse fara suflare.

Batrana mama, vazand ca fiul ei nu se mai intoarce acasa, desi trecuse aproape o luna, a pornit pe urmele lui, spre Ceahlau. A gasit oile sus pe platou, iar tipatul vulturilor barbosi i-a aratat unde era hoitul. A strans gramada de oase ce prinsera a se albi si le-a urcat pana la Fantana Mitropolitului, unde le-a spalat cu apa sfintita de pustnicii muntelui. Le-a ingropat langa o stanca ciudata aflata nu departe de izvor si a pus o cruce la capatai. N-a mai coborat in sat, a ramas cu oile pe munte si stancile si vietatile Ceahlaului ii stiau cu toate plansul ei de mama indurerata. Dar, la o vreme, geamatul ei nu s-a mai auzit. I-au mai ramas doar lacrimile, care se scurg din stanca ce-a primit-o inauntrul ei. Si batrana mama mai plange si astazi, caci din stanca se mai preling lacrimi. Oamenii i-au zis stancii, ce semana cu o baba, Piatra Lacramata, iar stancilor, de pe care s-a aruncat feciorul ei, le-au spus Gardul lui Stanila sau Stanilele

Articol preluat de pe Parcul National Ceahlau

Fotografie realizata de Toma Bonciu