Legendele Muntelui Ceahlau – Claile lui Miron

Coborand pe sub Ocolasul Mare spre Poiana Maicilor, trecem pe sub Pavilionul Dacic si Coloana Dorica, pe langa Ocolasul Mic, de unde un chip de dac priveste din stanca, ne indreptam spre Creasta Cocosului. In stanga te intampina doua stanci cu forme ciudate, asemanatoare cu niste capite sau chiar clai, precum cele facute de munteni in tarinile de la poalele muntelui.

Se spune ca aici poposea cu oile sale un batran cioban, pe nume Miron, originar de prin Bicazul Ardelean, alegand pasunea grasa de sub Masa Dacica si se oprea adesea sa priveasca in zare spre Hasmas, spre Piatra Singuratica. Ii placeau lui cele doua stanci ciudate si ascutite, langa care sedea si canta din fluier. Vietatile padurii il ascultau vrajite. Chiar si pustnicul Ghedeon cobora de la adapostul sau de langa Piatra Altarului ca sa-i asculte viersul neasemuit.

Ciobanii si schivnicii, caprele negre, vulturii tipatori numiti ceahlai, stancile si varfurile il stiau acolo. Ii auzeau fluierul. Toate il indrageau si el le iubea peste poate. Se spune ca a murit stors de vlaga langa stancile sale. Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai gasit si oamenii au zis ca le-au primit stancile. Fluierul sau nu mai doinea. Dar uneori, cand vantul se indarjeste cu rasuflarea-i grea printre jnepeni si stanci, parca se mai aude fluierul lui Miron razbatand dinlauntrul pietrelor sale.

Articol preluat de pe Parcul National Ceahlau

Fotografie realizata de Toma Bonciu